Paradisul inimilor — Laura Damian

Alerga cu vantul in fata. Se credea invincibila. Si isi imagina ca, schimbandu-i viitorul, barbatul care uneori ii amintea de Luuk se va simti obligat sa o iubeasca. Nu era o metoda onesta pentru a cumpani emotiile, o stia, insa amandoi aveau nevoie de cate ceva. Ondine, de dragoste, Matheus, de libertate. Cu un pumn de bani, femeia i-ar fi cumparat-o, iar el i s-ar fi daruit in fiecare noapte, potolind tanguirile trupului si zbuciumul sufletului. Il auzea in spatele sau. Ar fi ajuns-o pana la urma, totusi nu se opri. O infiora semetia cu care il asmutea, insa adora sa ii vuiasca adrenalina prin vene. Din tentativele de a o atinge mai mult decat i-ar fi permis, intelese cu cine se juca si banuia ce i s-ar fi intamplat acolo, pe nisip, daca nu si-ar fi controlat slabiciunile, dar lupta care se dezlantuia inauntrul ei, intre dorinta si negare, o impingea sa infrunte neprevazutul. Sa se lase dominata de voluptatea momentului. De brazilianul atragator care ii redesteptase emotiile, cand ii murmura acel: hello! la sosire. Si de staruinta de a-si demonstra ca, pana si-ar fi intampinat sfarsitul, fiecare creatura avea dreptul sa se considere vie.