La Pian — Alexandru Dumitrescu

Conceputa forma accesibila, atragatoare, La pian este o metoda destinata in special copiilor (incepatori in domeniul pianistic) care doresc sa-si insuseasca notiunile elementare instrumentale. \n Lucrarea urmareste adaptarea metodelor de predare la noile cerinte muzicale, formarea si dezvoltarea deprinderilor de ascultare si executie, de intelegere constienta a continutului pieselor instrumentale prin stimularea interesului, a imaginatiei si gandirii muzicale. \n Pedagogi de seama romani si straini considera ca perioada cuprinsa in jurul varstei de 7 ani se caracterizeaza printr-o bogata imaginatie si inventivitate. Utilizarea cu discernamant a jocului - indispensabil la aceasta varsta adaptarea formelor sale la scopuri precis determinate, dezvolta calitatile volitive si intelectuale, genereaza si stimuleaza creativitatea. \n In activitatea muzicala, jocul trebuie inteles intr-un sens foarte larg - pornind de la actiuni motrice, mai mult sau mai putin simple ale mijloacelor pianistice indreptandu-se spre realizarea unor combinatii sonore sugestive, alternante de sunete mai inalte sau mai joase, succesiuni si salturi precis determinate in timp care vor transmite un anumit mesaj, interesant prin semnificatia sa. Deplasarile si salturile diferitelor vietuitoare, zborul pasarilor precum si alte actiuni pot fi sugerate pentru obtinerea unor miscari line, libere si elastice ale bratelor sau pentru usurarea deplasarilor rapide si precise ale varfurilor degetelor. Rezultanta sonora trebuie insa urmarita in toate cazurile, putand fi, de asemenea, asociata cu diferite fenomene din natura inconjuratoare. Atractia pentru executia pieselor este intarita de prezenta, sub forma versificata, a unor personaje familiare copiilor, reprezentate de pasari si animale care ,,canta", se ,,joaca" sau ,,lucreaza". \n Imaginea muzicala poate fi clarificata prin mijlocirea cuvintelor si ilustratiilor, pe baza procesului de imaginatie reproductiva. \n In cazul legaturii informationale dintre semnificat si semnificant, dintre sunet si semn, denumirea poate deveni elementul perturbator. Pentru evitarea automatizarii legaturii nespecifice mentionate este necesara - dupa cum arata cercetatorul Anatolie Barca - ,,intonarea sunetului respectiv cu mereu alte vocale sau silabe. In acest fel, elementele verbale intervin ca un factor intaritor al legaturii reciproce sunet-semn" (Barca A. - Sistematizari reflexe in predarea scrierii muzicale. Edit. stiintifica si pedagogica, Bucuresti, 1970, p. 78.). Devine astfel evidenta necesitatea intonarii initiale de catre elev a melodiei nu numai prin denumirile consacrate ale sunetelor, ci si prin cuvintele care corespund melodiei. Acest procedeu este cu atat mai eficient cu cat introducerea unui vers, a unui inteles clar si familiar determina participarea afectiva si imaginativa a copilului la realizarea melodiei. \n Pe plan sonor se impune inca de la inceput, chiar in cazul neincluderii indicatiilor dinamice, sesizarea si realizarea diferentelor de intensitate stabilite in functie de raporturile dintre sunete, dupa inaltime si durata. \n Emiterea independenta a sunetelor concepute anterior presupune perceperea unor raporturi, a unor relatii care sa stabileasca o anumita semnificatie, netezindu-se, inca din faza incipienta de instruire, calea viitoare spre o redare expresiva a muzicii. \n In importantul Tratat de arta pianistica, profesoarele Ana Pitis si Ioana Minei subliniaza importanta intonarii expresive a raporturilor intervalic