Femeie cu ghepard

Cateva sunt cartile asupra carora am simtit nevoia sa zabovesc in timpul din urma. Puterea lor de a se sustrage timpului liniar este pe cat de misterioasa, pe atat de induiosatoare. Reusesc, nu stiu cum, sa faca aerul sa circule liber printre coliviile umane care suntem la ora aceasta, colivii resemnate sa-si mangaie gratiile, sperand totusi ca vor trece dincolo de ele intr-o zi. Spuneam ca am zabovit cateva zile asupra ei. Marian Barbu nu e o natura sufleteasca usor de descifrat. Dincolo de faptul ca a citit mult si cu folos, ca si-a creat propriile rute, propriile piste de cunoastere si de asezare intr-o paradigma, astfel incat sa poata zbura nestingherit catre toate punctele cardinale literare, dincolo, asadar, de aceste directii de orientare, poetul nespovedit si neimpartasit care este aluneca, aproape fara voie, catre actul marturisirii: "Iata-ma la masa de scris/ este un fel de a spune iata-ma fugit din lume/ pe cel mai inalt varf de munte./ Este un fel de a spune/ iata, m-am dat la o parte. Aici/ nu mai e nimeni care sa-mi aminteasca de mine/ cel sarac cu duhul, netotul cu aripi de lemn cazut langa/ un dafin inlacrimat./ Vazduhul este insangerat sau poate/ soarele a apus. Cat de tainica este singuratatea/ acestei caderi/ cu un capat in moarte!…" (Drumul prin iarba) [...] In sfarsit, cand dezarmat, cand sarcastic, un sarcasm intors impotriva-i cel mai adesea, Marian Barbu accepta sa-si dezvaluie crezul si, pe undeva, fetisul - femeia cu ghepard. Aici se afla, in opinia mea, esenta felului de a fi in iubire si in viata al poetului. Departe de a se multumi cu un sentiment blajin, domol, cu un soare egal - tablou miscator si necesar al aparentelor - poetul are nevoie, pentru a sti sigur ca exista, sa se lase devorat de cea mai rapida, de cea mai frumoasa felina de pe Pamant. Asa arata absolutul. Asa se traieste dragostea. Iata miza vietii si, implicit, a mortii. Femeia cu ghepard este numele de cod al Evei. Numele de cod al lui Adam este Marian Barbu. Aceasta Eva, doar pe jumatate imblanzita, este singura in stare sa-l determine pe Adam cel intunecat de secolul lui sa se mai suporte, sa mai indure. Si, chiar si asa, nu se stie pana cand: "Cu un san de lumina, cu un san de intuneric/ veneai tacuta printre agave / Mai ciudata decat tacerea ta/ ghepardul care te urma pandea clipa/ caderii mele printre ierburi / Asemuindu-te noptii, visam intre tine si el." - Liviu Martin