Cizmarul si spiridusii — Jim Lamarche

Repovestire dupa Fratii Grimm \n \n Lui Jim LaMarche i-a placut Cizmarul si spiridusii de cand era copil si totdeauna si-a dorit sa ilustreze acest frumos basm al Fratilor Grimm despre bunatate si speranta. La inceput s-a gandit ca ilustratiile sale sa se inspire din lumea de azi, dar in cele din urma, spune Jim LaMarche, "mi-am dat seama ca nu eram pregatit sa desenez spiridusi care fac bascheti". Cu atat mai bine pentru noi, cititorii! "Traia odata un cizmar cumsecade, care, urmarit de ghinion, ajunsese foarte sarac." De ce a ajuns cizmarul sarac? Si de ce l-au ajutat spiridusii? Pentru ca era bun la suflet? Pentru ca era priceput in meseria sa? Sau poate pentru ca nu s-a dat batut si a mers mai departe, increzator in propriile puteri? Bune intrebari. Nici Fratii Grimm, in basmul original, nici Jim LaMarche in ilustratiile sale nu fac greseala de a da vreo explicatie. Sub simplitatea aparenta, cartea ne provoaca sa cadem pe ganduri, ca orice poveste buna. Este oare lumea un loc in care binele este mai puternic? Si ce putem sa facem, fiecare dupa puterile sale, ca sa fie asa? Traia odata un cizmar cumsecade, care, urmarit de ghinion, ajunsese foarte sarac. Mai avea o singura bucata de piele care ii ajungea doar pentru o ultima pereche de incaltari. - Da' ce piele faina! a zis nevasta lui. E catifelata ca untul si rezistenta ca mainile tale. - Draga mea, a zis cizmarul, in seara asta croiesc pielea, iar maine in zori voi mesteri din ea incaltarile. In dimineata urmatoare, cand cei doi au intrat in atelier, au ramas uluiti de ce le-a fost dat sa vada. In fata lor, pe bancul de lucru se lafaia o pereche de incaltari cusute cu iscusinta de o mana maiastra. - D-dar... cine? Cum? a baiguit cizmarul. Taman atunci s-a nimerit sa intre in pravalie un domn ferches. - Da’ strasnice incaltari! s-a minunat el. Musai sa le-ncerc. Incaltarile ii veneau ca turnate. Parca ar fi fost facute anume pentru el. De bucurie, a platit de doua ori pretul cerut. Avem aici basmul original in forma sa clasica, redata de un artist harazit cu un talent aparte. Jim LaMarche creeaza imagini rafinate, pline de detalii de multe ori foarte realiste (plante, animale, orase, peisaje), insa imbinate cu o poezie subtila care vine din cunoasterea si insusirea modului de a vedea lumea al unui copil. Fiecare carte a sa este o adevarata expozitie de pictura si o minunata sursa de inspiratie pentru copii. Este amuzant cum s-au petrecut lucrurile. N-am fost unul dintre acei copii cu o viziune clara asupra viitorului, care stiu de la cinci ani ca vor fi scriitori sau medici sau artisti. Mi-a placut sa desenez, dar tuturor copiilor pe care-i stiam le placea. Sa fiu artist nici nu-mi trecea prin cap pe atunci. Ceea ce-mi doream sa fiu, in ordinea preferintelor, era: magician, medic, preot (pana cand am aflat ca, la noi, nu se pot casatori) si schior de performanta. Intotdeauna mi-a placut sa creez ceva nou si, atunci cand incepeam un proiect care-mi placea, ma tineam de el. Odata, cand aveam cinci sau sase ani, am taiat dintr-o panza veche cateva mii de bucati in forma de pana, pe care apoi am incercat sa le lipesc pe trupul meu pricajit. Multa vreme dupa aceea am fost convins ca as fi putut zbura cu adevarat de pe veranda daca as fi avut un lipici mai bun. Altadata, am scos lut din campul din spatele casei si am modelat o multime de animale pe care le-am uscat la soare, apoi le-am pictat cat de realist am putut. Am construit o mica grota din ciment, am avut o colectie de fosile, mi-