Ziua in care noaptea a murit — Monica Pop

Si pentru ce toata mascarada asta? A, dar le rog pe domniile voastre sa-mi ierte neghiobia, cum de nu am observat pana acum nobilul scop caruia Majestatile voastre ii slujesc, maretia conceptului de a devora fiinte umane nevinovate, sublimul si poezia acestor acte canibalice! Cum de am fost atat de orb incat sa nu vad ca la mijloc e poezie pura? Dar nu, nu va obositi sa imi raspundeti, va rog. Cred ca am gasit chiar singur raspunsul acestei ghicitori: se prea poate ca principala cauza a orbirii mele sa fie chiar intunericul, bezna aceasta vascoasa care a pus stapanire pe lume de cand voi ati apasat butonul ala blestemat, intrerupatorul ala imens si alb, pe care de atunci il paziti ca pe ochii din cap. Nu cumva sa se apropie cineva de el, ca voi il si inghititi in gurile voastre imense, negre, ca niste gauri fara sfarsit. Insa aflati ca cineva chiar indrazneste sa va infrunte, cineva se apropie incet-incet, cu pasi aproape neobservati. Acel cineva sunt chiar eu; eu voi strapunge bezna si voi risipi neantul. M-am saturat sa inot in smoala, m-am saturat ca intunericul sa imi arda ochii, m-am saturat de gustul amar al noptii voastre diforme. Ma apropii cu fiecare clipa, in curand doar voi intinde mana si voi atinge plasticul rece al intrerupatorului, iar in lume se va revarsa in sfarsit lumina.