Varstele subversiunii. N. Steinhardt si deconstructia utopiilor

Încă de la vârsta parodiilor interbelice, pe care am numit-o a antiutopiei satirice, textele lui Steinhardt pun în mișcare o energie distopică. Opere precum În genul... tinerilor (1934), Iluzii și realități evreiești (1937) sau, mai târziu, Jurnalul fericirii (încheiat în zorii anilor ’70, dar apărut abia în 1991), fără a se încadra în genul distopic propriu-zis, întrețin subiacent un dialog polemic cu modelul utopic, într-un act explicit de critică socială și filozofică. Seria sinonimică a deconstrucției - ca descompunere, denunțare, dezvrăjire, dare în vileag, cădere a măștilor, datul aramei pe față ș.a.m.d. - revine obsedant în textele sale, invadând pur și simplu toate ariile de interes ale discursului. Principalul obiect al acestei deconstrucții, înțeles ca o eroare cu urmări semnificative, îl constituie iluziile, impostura, sofismele, doctrinele perfecțiunii, mirajele și utopiile. În acest sens, în cultura română, specificitatea echipamentului intelectual al lui Steinhardt îi facilitează accesul într-un cerc extrem de select, al acelor scriitori, eseiști sau critici care și-au propus să demonteze, pe diferite paliere - cultural, ideologic, social, filozofic, juridic, teologic și literar - un impresionant inventar de utopii și locuri comune. Printre aceștia se numără Mihail Sebastian, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Ion D. Sîrbu, Livius Ciocârlie, Eugen Negrici și alți câțiva, puțini la număr. Pusă astăzi în relație cu integrala operei sale, apărută în peste 20 de volume, se poate spune că, în spațiul postbelic românesc, unde evoluția inconstantă, pe alocuri anormală și desfășurată adesea în regim de „replică” a culturii literare a fost marcată de traume, de „tranșee” și de accidente istorice, contribuția culturală a lui Steinhardt a încercat să suplinească, într-o anumită măsură, absența unui discurs de tip „camusian” sau „chestertonian”. Cu alte cuvinte, a unui discurs fundamental centrat pe dimensiunea etică a scrisului și a literaturii. - Adrian Mureșan Cartea propune o imagine remarcabilă a rolului pe care N. Steinhardt l-a avut în cultura română din perioada regimului totalitar. Adrian Mureșan arată cu amănunțime și precizie felul în care refuzul lui Steinhardt de a accepta ideologia oficială, afirmarea în același timp serioasă și ludică a valorilor culturale durabile, preferința pentru paradox și surpriză, precum și capacitatea de a asculta voci care vin de departe, dincolo de hotarele acestei lumi, l-au transformat într-unul dintre cei mai iubiți și respectați oameni de cultură ai acelor vremuri dificile. O admirabilă introducere în opera unui om de neuitat. - Toma Pavel Sunt vizibile - ajunse la apogeu în cartea de față - reale calități pentru cercetarea în critica și istoria literară, dintre care se remarcă minuțiozitatea documentării, loialitatea față de subiect (aici, N. Steinhardt), ingeniozitatea ideatică, apetitul pentru identificarea unor familii de spirite (și, în general, pentru categorii și tipuri), plăcerea de a realiza comparații - convingătoare, aș sublinia - și plasticitatea scriiturii, care, în cazul lui Adrian Mureșan, reprezintă aproape întotdeauna o încercare de a seduce cititorul. - Sanda Cordoș Examinând opera lui Steinhardt prin prisma caracterului său intens polemic, această lucrare, provenită dintr-o teză de doctorat, ne oferă, în cele din urmă - dincolo de ambițiile monografice -, un „nou Steinhardt”: nuanțat, sclipitor și surprinzător de apropiat de sensibilitatea contemporană. - Mihai Zamf