Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi — Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a primit premiul pentru proza al Societatii Scriitorilor Romani pe anul 1930. Era un roman inedit in literatura romana, care inca nu era pregatita sa aclimatizeze modernismul. Nestiind prea bine ce vecinatate estetica sa-i atribuie acestui roman, dupa unii stendhalian, dupa altii proustian, criticii literari de atunci si de mai tarziu au sesizat mai intai ca, din punctul de vedere al structurii, ar putea fi vorba de doua romane juxtapuse. Unul este al intelectualului obsedat de absolut, adevar si iubire, dar chinuit de incertitudini si de gelozie in dragostea lui pentru o sotie de care se instraineaza. Celalalt, care aproape ca transcrie carnetele de front ale autorului, e romanul tanarului ofiter care, ajuns pe campul de lupta, in Primul Razboi Mondial, este, la cea mai precisa scara biologica, cotropit de spaima primara in fata mortii. Totusi, cele doua parti ale romanului au in comun un erou care, trecand prin doua experientele capitale, iubirea si razboiul, traieste drama luciditatii, ceea ce este marca absoluta a lui Camil Petrescu. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi imi pare romanul cel mai realizat al lui Camil Petrescu, cel mai profund si mai bogat ca experienta substantiala si totodata de o rotunjime artistica, de o compozitie riguroasa si de un stil perfect in aparenta lor simplitate, ceea ce dovedeste ca, in ciuda recomandarilor de anticompozitie si antistil ale autorului - in fond doar de antiretorica -, el avea simtul formei solidar si congenital cu substanta, asa cum un organism viguros isi gaseste alcatuirea necesara nu prin interventia exterioara a chirurgiei estetice, ci prin buna functionare a secretiilor interne. - Alexandru Paleologu, scriitor si critic literar roman