Transformarea democratiei — Vilfredo Pareto

Este ușor să înțelegem felul în care oamenii marchează începutul unei noi ere. Venirea lui Hristos marchează era religiei creștine, Hegira este un semn pentru musulmani, Revoluția Franceză din 1789 pentru cel ce crede în religiile democratice, revoluția lui Lenin pentru credinciosul uneia dintre religiile celei de-a treia Internaționale etc. Știința logico-experimentală nu ar trebui să intre în dispute privind aceste lucruri, deoarece fiind vorba de credință, subiectul depășește cu totul câmpul experimental. Dar dacă evenimentele se studiază doar ca fapte, lăsând la o parte credința, se ajunge la cunoașterea faptului că noile ere sunt noi doar în formă, în timp ce, în substanță, sunt puncte corespunzătoare vârfurilor curbei mișcării continue. În orice colectivitate umană există două forțe în conflict. Una, care s-ar putea numi centripetă, și care conduce către concentrarea puterii centrale, alta, care s-ar putea numi centrifugă, și duce către diviziune. În momentul mutării către forța centrifugă, puterea centrală, fie ea monarhică, oligarhică, populară, a plebei, este slăbită; ceea ce este numit suveranitate în această putere începe să devină un cuvânt gol de sens, ceva ce se destramă și ocupă țara cu ruinele ei. Crește puterea anumitor indivizi, a anumitor colectivități, subordinate încă în teorie, dar, de fapt, cucerind independență. Prin urmare, cei care nu fac parte din aceste categorii, cei slabi, nu mai sunt protejați de suveran și caută protecție altundeva, în justiție, se lasă pe mâna unui om puternic, se asociază public sau în mod secret cu alții asemeni lor, fac parte dintr-o corporație, o comunitate, un sindicat.