Terapia prin cultura — Calin Pintea

Aveti in fata ochilor, dragi cititori, o carte despre dragoste. Dragostea care te loveste cand te astepti mai putin, dragostea care vine si tresalta peste o persoana neobisnuita cu traiul in doi, o femeie care ii considera pe barbati "sarmane fiinte, cu creierul pierdut undeva printre cracii pantalonilor", "beduini ratacitori ai tinutului zeului Eros". Dragostea care irumpe in cele mai plicticoase si indiferente stari, convertind o lume multumita cu zadarnicia zilelor intr-o implinire neasteptata, ireala, o evadare care ne scoate din realitatea stricta aruncandu-ne in mister. Eroina principala, Maria Bart, isi traieste viata fara schimbari bruste, fara mari asteptari, obisnuita sa se trezeasca la pranz, sa umble eleganta, sa nu-si daruiasca sufletul nimanui, o antiromantica - fara gesturi lacrimogene, fara petale de trandafir, scoici, pietricele sau stelute stralucitoare presarate pe drumurile obisnuite ale vietii, fara sa se autoamageasca "in fata tipului de mascul bine bronzat, musculos". Maria Bart este o artista, una dintre acele artiste care nu cauta gloria imediata si nici ovatiile grabite si superficiale ale presei si ale publicului, ci este rabdatoare cu talentul sau, care isi poate face loc, fara insistente grobiene, in zona selecta a culturii, asemenea firelor de iarba ce strapung asfaltul, firav si maiestuos: "Dispretuiesc potecile batatorite, retetele, canoanele multimii obisnuite. Nu ma conforomez lumii. Am o lume a mea". Este artista fotograf, cu rezultate remarcabile la facultate si la master, absolventa cu studii doctorale la University of the Arts London. Maria Bart face fotografii alb-negru, mai ales cele care surprind ploaia, ploaie-binefacatoare, ploaia ce curata, ploaia care limpezeste, paradoxal, un clarobscur tentant sa-l privesti si sa-l asimilezi. Peste aceasta femeie, care nu intalnise "pe cineva capabil sa-mi schimbe pe nesimtite claviatura obisnuita a starilor interioare'', va veni indragostirea, indragostire care arata asa: "Am inchis telefonul avand inima cat un havuz cu apa cristalina, ba nu, cat o poiana cu flori. Ma descoperisem sub o infatisare noua, care avea tot mai putin din vechiul meu continut ofilit. Zambeam, cu ochii, cu trupul, cu fie-care gest facut ra'ra premeditare, ca un copil care se bucura ca i s-a implinit visul dorit. Traiam o stare ce ma facea sa imbratisez copacii, fluturii, adierea vantului de seara. Eram... vie! in sfarsit". - Ovidiu Simonca