Pustnicul si ucenicul sau

De mult, in vremuri carunte, traia intr-o pestera din muntii Moldovei, un pustnic batran, pe nume Pafnutie. El a luat in mostenire pestera dupa ce a ingropat pe invatatorul si parintele sau Ilarion, la care isi facuse ucenicia. Inainte de Ilarion alti pustnici batrani ajunara, se rugara si batura matanii in pestera aceea blagoslovita. De cand a ramas pomenire intre oameni se vorbea de "pustnicul de la pestera", desi nu mai era acelasi, ci, din veac, in veac, altul. Si altii erau si ucenicii, care pe urma duceau ruga si intelepciunea mai departe. In vremurile acelea indepartate erau multi crestini care se retrageau in munte, fie in manastiri cu mai multi frati, fie la schituri, fie singuratici, in pesteri. Erau mai ravnitori, drept maritorii dupa slava lui Dumnezeu si mantuirea sufletului. Cei care intelegeau desartaciunea lucrurilor lumii si se scarbeau de ea, veneau in singuratatea muntelui, se pierdeau in codrii de brad si intre gadinile padurii, si slujeau, dupa mintea si inima lor, Domnului din ceruri.