Oameni, trairi, locuri — Dan Munteanu Colan

Pana acum cativa ani, nu m-am gandit niciodata sa-mi scriu memoriile. Pentru ce? Pentru cine? Astazi, cand toti asteapta nerabdatori tabloidele cu asa-zisele vedete de doua parale care n-au implinit nici 40 de ani, dar isi povestesc amorurile fara jena pe bani grei si isi scriu memoriile, care se vand ca painea calda (si nu ma refer numai la societatea romaneasca), noi, cei ce suntem o minoritate, cei ce nu procedam astfel, indraznesc sa spun ca traim aproape terorizati de lumea publicitatii si a imaginii. Dar, asa cum am facut in urma cu mai multi ani, cand m-am hotarat sa-mi creez o pagina web proprie dupa mai multe insistente din partea unor prieteni care imi proslaveau avantajele unui asemenea instrument de autopromovare, am cedat. Atunci mi-am amintit de un mic fragment din romanul Recursul la metoda de Alejo Carpentier. Dupa ce Primul Magistrat este inlaturat de la putere si se intalneste cu Consulul american, acesta il intreaba: Esti in Petit Larousse illustre? Nu, ii raspunde primul. Atunci esti in pom, ii zice Consulul. Si, astfel, am cedat indemnurilor prietenesti. Toti amicii mi-au spus: Scrie, dom'le, niste memorii, ai 75 de ani, ai trait jumatate de viata in Romania... Si mi-am zis: Memorii, ceea ce se cheama memorii, nu, fiindca niciodata nu mi-am notat nimic, n-am tinut un jurnal, iar memoriile nu se pot scrie din imaginatie. Nici amintirile, e drept, dar nu este foarte grav daca autorul nu-si aminteste exact de un an anume sau daca nu reda cu fidelitate o anumita scena sau intamplare. Prin urmare, amintiri. Tot ce povestesc in acest volum se bazeaza pe memoria mea si a catorva prieteni bucuresteni. - Dan Munteanu Colan