Lacrimi de roua in dimineti umbrite

A mai trecut o iarnă. Dar pânzele păianjenului social par tot mai strâns împletite. Flash-urile vieții politice ascund întunericul adânc al intereselor, superficialitatea zonelor zero și mizeria suburbiilor. Se simte durerea unei societăți în metastază, amorțită doar de speranța că celule sănătoase mai există încă în organele vitale... Rândurile acestei cărți aduc o oglindă de buzunar în fața oglinzii sociale și descoperă arhetipuri în care cititorul se poate regăsi puțin, prin indentificare sau prin opoziție cu ceva anume sau cu ceva mai mult, dar întotdeauna în situații de viață dureros cunoscute, trăite personal sau de către cei din preajmă. După lectură poți reflecta la cât, când și în ce fel viața ta a fost măcar tangentă cu a unora dintre cei ce au trăit între paginile cărții. Poți dori, odată cu unele dintre personaje, ca diminețile să-și scuture umbra și roua să nu mai picure lacrimi. Poți visa curcubeie răsfrânte în puritatea picăturilor de rouă ce irump în faldurile gândurilor tale sau te poți teme că lumina nu le va atinge niciodată. Poți șterge oglinda pentru a o ascunde în buzunar de nepăsare... Lumea în care trăim e un tărâm desprins parcă din cărți cu vrăjitoare cu chip de înger și cu zmei ce poartă plete de Feți Frumoși. E lumea noastră, a anilor ce ne curg prin ridurile de pe tâmple. O oglindă strâmbă ne schimonosește sufletele, le suflecă asemenea mânecilor murdare, să ne lase doar iluzia unei mângâieri de soare pe o încheietură de gând dezgolită și speriată. Într-o clipă de luciditate vrei să îndrepți oglinda spre soarele dreptății, să faci loc luminii spre lumea ce te înconjoară. Și puterea de a face asta poate îți va da curaj să treci peste umbrele dimineților. Rândurile romanului îți pot trezi în minte și suflet această putere, o pot scoate din conștiința care s-a ascuns parcă speriată, o pot limpezi în curcubeiele speranței. Trebuie doar să îți lași răgazul să-i citești cuvintele și, mai cu seamă, printre cuvinte, dincolo de sensurile lor explicite. Într-un răzor, la marginea aleii, ghiocei timizi își agață lacrimi de rouă sub pleoapele albe. \n Vlad ridică ochii spre cer și caută picătura de albastru. Caută avid acea intrare a razei de speranță ce va putea pulveriza cristalul lacrimilor de rouă în curcubeie de lumină. Și lacrimile se vor prelinge spre pământul ce le-așteaptă. Apoi, prin rădăcini puternice pământul le va readuce la viață… \n Un safir se ivește timid pe bolta înnegurată și speranța îi șoptește lui Vlad: Viața se pare că merge înainte. \n Și asta pentru că viața trebuie să meargă mai departe.