Jurnalul unui om norocos — Mircea M. Ionescu

Spectacolul continua. De aceasta data, registrul gravitatii se intrepatrunde, firesc, fara fortari stilistice, cu cel al unei fine atitudini ironice ce trimite mai degraba catre ludic, desi, tonul ramane, in general, aspru-revoltat, nelinistitor, provocator, de atentionare, dovedind si de aceasta data ca ne aflam in fata unui bun cunoscator al limitelor conditiei umane si ca, in acest univers rascolitor, indiferenta este cea care ucide, argumentele avand taria morala a celui care se pozitioneaza in postura de aparator al adevarului. Departarea devine apropiere si invers, limbajul simplu, direct, nervos, dens, nu de putine ori, vehement, capteaza, iar cavalcada "rasul-plansul" face din acest roman-marturisire o bijuterie a memorialisticii de atitudine, acolo unde autorul se identifica pana la contopirea cu propria opera. Surprinzator, fermecator, colorat, taios, nemilos pe alocuri, dar pe deplin uman, il regasim si il recunoastem in universul acestui volum captivant pe Mircea M. Ionescu, razvratitul moderat si idealistul revoltat, il regasim pe cel care, precum in intreaga sa opera, imblanzind spatiul ideatic si imaginativ, ne indeamna sa meditam si sa revenim la sintagma "stilul este chiar omul". Mastile lui MMI sunt lasate sa cada pe rand, descoperind imaginile-imaginate de un scriitor care isi asuma povestea, iluminand lumea de pe postura Omului, aceasta "fiinta miraculos nestatornica si diversa" (Montaigne). Se vorbeste in aceasta carte despre un Trecut care dicteaza Viitorul, despre un Viitor care este obligat sa-si reconsidere trecutul, fara a lasa deoparte dialogul despre Vidul prezentului. - Gheorghe Geo Popa