Ithaca, mon amour — Stefan Melancu

Roman conceptual, foarte bine condus, metanarativ pe alocuri, filosofic pe ansamblu, scris din perspectiva punctului unde se intersectează nostos-ul odiseic, „uşurătatea fiinţei” a lui Kundera şi frisonul exilului etern al lui Ovidiu la Tomis. Un universitar şi poet consacrat în centrul ţării se mută cu postul în sud (oraşul e recognoscibil prin toponimele sale), contrariindu-şi cunoştinţele şi prietenii. Între cele două drumuri ale vieţii, cel al regăsirii de sine şi cel al impreciziilor stagnante, el îl alege, inerţial, pe acesta din urmă, erosul oferind doar un palid reflex al certitudinilor existenţiale şi artistice spre care aspiră. De când îl cunosc (şi a curs multă apă pe Someş de la prima noastră întâlnire în redacţia Apostrofului), Ştefan Melancu mi s-a părut a fi, dacă nu chiar un exilat în inima Ardealului, măcar un om care-şi caută mereu locul, fără să-l fi găsit vreodată. Protagonistul său ilustrează perfect acest complex al suspendării fiinţei în nedeterminare, pendulând între două lumi, al căror potenţial de confort psihic e garantat nu de oameni, ci de patrupedele (câini, pisici) în care aceştia îşi proiectează tandreţea. - Ştefan Borbely Exilul la care se gândise în toamnă şi pe care şi-l asumase de bună voie părea a sta în aceeaşi ambiguitate a timpului din ultimele luni. Un hăţiş, în cele din urmă, construit sau mai degrabă ivit, şi nici nu mai are importanţă cum, în chiar siajul de linişte pe care sperase că o va găsi odată cu venirea în Jiul de Târg. Odată cu o nouă realitate şi un nou real de parcurs. Realitatea pare însă a fi devenit între timp mai degrabă albia şi mai scobită a unor rătăciri de realitate (cuvintele târzii ale lui Sabato cu trimitere înspre anii tineri, din volumul său testamentar revăzut chiar zilele trecute, dezvăluindu-i acum un sens şi mai plin); iar realul proaspăt la care visase devenise, de fapt, un hiperreal înfrigurat, îngheţat, în care s-a aşezat cu tot şi toate în pas cu iarna necontenită de afară. (...) Propriile versuri, scrise dintr-o suflare şi de adăugat în ceea ce Iacinta decretase deja ca fiind Despre irealul din lucruri, noua sa carte, îi sfredelesc carnea sufletului, dar şi amintirile acestuia, unele îndepărtate de mult în ierburi arse ale memoriei, altele încă palpitând sub pielea înfiorată a trupului. Sensuri şi adevăruri încă nevizitate, sau nu îndeajuns!