Ingerii de bronz — Angela Martin

Angela Martin ne demonstrează încă o dată capacitatea sa de a pune timpul în narațiune, de a-i da chip epic, acordând cu finețe ritmurile vieții personale, de familie și istorice, creând temporalități verosimile, în care cititorul se recunoaște. Printr-o continuitate sui-generis în literatura noastră, construită pe parcursul a trei romane, unul dintre personajele sale, Cezar, descendent din Otești, după mamă, un Grozescu devenit austriac, medic psihiatru la Viena, își trăiește acum senectutea între orașul de adopție și Arad, între îngrijorările paterne legate de destinul copiilor săi, Liesl și Lori, și propriile-i neliniști, care poartă un nume din trecut, Rujița, prima și neîmplinita iubire din adolescență. \n Construind o „contemporaneitate” multisituată, autoarea ne poartă, cu seducătoare dezinvoltură, de la Viena la Arad și Reșița, apoi la Gemlik, în Turcia, prin incursiuni narative palpitante, care pun accente polițiste sau foiletonistice pe evenimente, fără a le scoate de sub cupola unei saga memorabile. Dar simultan cu prezentul fără răgaz timpul nemuritor al familiei devine efigie prin monumentul funerar comandat și ridicat de Cezar în memoria alor săi. Astfel, „îngerii de bronz” fac legătura între „aici” și „dincolo”, strămutând lumea Oteștilor și a urmașilor în eternitate. - Rodica Zane Se simți deodată copil, ocrotit de maică-sa, și se lăsă cuprins de amintiri. Parcă i le alesese ea cu sufletul ei matern și îi dăduse drumul afară, la joacă, printre îngeri. Era în iunie, pe strada Scânteia, în fața casei bunicilor, pe tăpșanul îmbibat de un parfum văratic de flori de mușețel. El se hârjonea nu doar cu îngerii, ci și cu acele amintiri care erau niște fetițe vesele și frumoase, de prin vecini, îmbrăcate în rochițe colorate. Nu aveau nume, dar îl făceau fericit.