Codicilul — Lili Craciun

Cu un discurs puternic si un ascutit simt al observatiei, dar si cu sinceritatea-i caracteristica, recognoscibila si in celelalte scrieri in proza, Lili Craciun construieste (Mester Manole si Ana, deopotriva), in acest nou roman, pagina dupa pagina, labirinturi concentrice ale cautarii de sine, o tesatura textuala in bogate nuante, intre lumina si intuneric, intre catharsis si nedesavarsire, aglutinata, la prima vedere, din detalii istorice care se acumuleaza cenusiu, sfasiate de flash-uri contrastive, generand un mediu ce are tendinta sa isi sufoce, sa isi supuna, sa isi controleze personajele. Parcursurile existentiale sunt jalonate, antinomic, de forta si slabiciuni, demnitate si prabusiri, de ipocrizii si verticalitati, incrancenari si metamorfoze, intr-o desfasurare de destine frante, vieti fracturate ori suflete in adevarate batalii recuperatorii. Ni se infatiseaza inaintea ochilor o galerie cu personaje puternic reliefate, verosimile, traversand epoci bulversante, purtand si lepadand masti, alunecand pe muchia subtire si taioasa dintre timpul personal si timpul devorator. Dincolo de razboiul continuu intre a avea si a fi, care lasa urme de nesters de-a lungul si de-a latul compozitiei narative, romanul fascineaza prin jocurile de putere, prin transfigurari neasteptate, prin amplificarea tramelor, prin finalul deschis si, mai ales, prin purtarea crucii memoriei ca pe o rana ce nu se poate vindeca. - Mihaela Gradinariu