Citind rescriind

\nStefan Ion Ghilimescu. Autor al mai multor carti de critica si istorie literara, dar si de eseuri, publicistica si poezie, unele premiate de U. S. R, cu state vechi de cronicar literar, stefan Ion Ghilimescu este nu numai unul dintre bunii cunoscatori ai geografiei literaturii romanesti din ultimile patru decenii, dar – fara excese - si un adept al noilor metode critice. In genere, “lecturile” si interpretarile sale risipite prin reviste (rescrieri corelate ale figurilor operei literare) sunt expresia bucuriei filtrate scriptural a intalnirii cu miracolul si avatarurile creatiei. Dincolo de supletea abordarilor subantinsa de primatul esteticului, al carui pretuitor nu conteneste de o viata sa fie, criticul se dovedeste si un incapatanat aparator al democratiei rolurilor in viata literara. Curajos, discursul sau evalutiv aduce in prim-planul actualitatii, nu o data, nume si realizari literare pe nedrept ignorate ori tratate cu suficienta de catre confrati.\n \n \n \n* * * \n \n \n \nCititul, desigur, se invata. Cu slovele abecedarului literaturii pe genunchi si cu inevitabilele evadari furtive din curtea scolii, dar si cu exotice calatorii pe taramuri noi si rataciri pe carari neumblate; cu jubilatii umorale si retractari diplomatice in fata iscusintei sau neindemanarii cutarui ori cutarui insotitor, nu mai putin, adesea, cu faste momente de reflectie si ragazuri autopunitive; cu puternice reactii provocate de chimia provocatoare ori frumusetea pura a stilului, dar si cu incredibile momente galvanice traite gratie jocului sau spectacolului erudit al proceselor de interglosare. Cititul este o propedeutica pe care, in principiu, indiferent de varsta si pregatire, orice lector, oricat de prepotent, trebuie s-o parcurga in mod ideal cu fiecare opera literara.\n \nCa exercitiu de scanare (“reproducere”) si extensie semiotica a intensivitatii operei literare, cititul este un proces de translare/ transsubstantiere inscris intr-o sfera practic nelimitata a posibilelor imaginarului. Pe acest considerent, in mod normal, niciun interdict (ca minus-cunoastere) n-ar trebui sa cenzureze operatia de luare in posesie si intrebuintare a operei de catre cititorul mai mult sau mai putin specializat. Tocmai de aceea, in fond, figurile operei sunt niste actualizari ale zestrei acelor reale indicibile ale textului, retele creatoare de sensuri in devenire, consonand tot atator continuturi pe punctul de a se scrie/rescrie, mai curand, decat a ramane in eternitate imuabile. Semnificatul cu care cititorul umple totdeauna intr-o masura opera literara se comporta, asadar, si devine, de fiecare data, istoriceste vorbind, campul unor negocieri deschise intre realitatea inefabila a operei si gratarul conectorilor specifici prin care cititorul intra in contact cu ea, cand vorbim de un cititor specializat. In principiu, eu unul asa gandesc si incerc sa imi apropii opera ! In schimb, asa cum am mai subliniat si alta data, atat opera, ca obiect permanent scriptibil, cat si rescrierea ei, ca mod de restituire a prezentei surplusului de fiinta din spunere, cristalizeaza amandoua aidoma celebrei crengi din minele de sare de la Salzburg descrisa de Stendhal: nu numai miraculos, adica, dar si metamorfic si chiar parazitar… Din acest motiv,se intampla fara doar si poate ca furati de luminisurile potecii semantice, de multe ori, mari mase de cititori naivi sa nici nu inteleaga cat datoreaza excursia lor intelectiva, cantonata intr-un prezent continuu, operatiilor mecanice de art