Ceausescu si poporul! Scrisori catre iubitul conducator (1965-1989)

O carte menită să ne ajute „să înțelegem din interior cum anume s-a trăit în timpul regimului Ceaușescu” și să contracareze o „ciudată amnezie colectivă”. \n \n Un antidot necesar împotriva nostalgiei comuniste. A apărut a doua ediție, revăzută și adăugită, a volumului de referință Ceaușescu și poporul! Scrisori către iubitul conducător (1965-1989), semnat de cercetătoarea Mioara Anton. Această carte este cu atât mai necesară cu cât, așa cum subliniază autoarea în prefața sa, societatea românească este astăzi „cuprinsă de nostalgia perioadei în care la conducerea țării s-a aflat Nicolae Ceaușescu”, iar sondajele de opinie indică „o creștere îngrijorătoare a numărului celor care proiectează asupra regimului Ceaușescu o imagine mai mult decât idilică”. Lucrarea devine astfel „cel mai bun antidot pentru neutralizarea nostalgiei”, demontând iluzia unei „abundențe de la mijlocul anilor ’60” și confruntându-ne cu fenomenul paradoxal de „nostalgie comunistă în plin comunism” – o amnezie socială cultivată chiar de un sistem care, în anii ’80, ajunsese la apogeu în privința penuriei. Apărută inițial în 2016 și rapid recunoscută ca o contribuție fundamentală la istoriografia românească, această lucrare excepțională pătrunde în arhivele secrete, explorând în special documente emanate de la Secția Scrisori și Audiențe a Comitetului Central al PCR. Aceste mii de scrisori adresate direct lui Nicolae Ceaușescu (și, mai târziu, Elenei Ceaușescu), între 1965 și 1989, dezvăluie, așa cum o subliniază și academicianul Vladimir Tismăneanu în prefața sa, „reacțiile pe care oamenii simpli le-au avut în raport cu autoritățile politice”, adesea caracterizate de o „ambivalență și contradicții” frapante, specifică „omului ceaușist”. „Munca cu scrisorile”: ficțiuni propagandistice și realități cotidiene Mioara Anton analizează cu acribie modul în care un pretins dialog cu cetățenii a fost confiscat și transformat într-un mijloc de propagandă și fundamentare a cultului personalității. Deși rapoartele oficiale abundau în „mândrie și satisfacție” și „valuri de bucurie” la adresa „genialului conducător”, realitatea cotidiană, reflectată în aceleași documente interne, era una marcată de penurie, frustrare și abuz. Cartea demască absurdul controlului absolut asupra fiecărui aspect al vieții: • Dictatura asupra corpului și familiei: De la Decretul 770/1966, care a transformat femeile în „popor condamnat la naștere” (declanșând mortalitate maternă, avorturi clandestine vânate de Miliție prin Ordinul S.60.008 și abandon infantil în orfelinate), la interzicerea aproape totală a divorțurilor (ce a generat bigamie și copii nelegitimi) și introducerea „taxei pe celibat” (plătită de cei fără copii după 25 de ani). Intervenția brutală a statului în intimitatea cetățenilor a modelat destine și a suprimat libertatea individuală. \n • „Parazitismul social” și modelarea „omului nou”: Regimul a lansat campanii furibunde împotriva „pletoșilor”, „bulevardierilor”, „trândavilor” sau a celor „cu blugi și maimuțăreli”, considerați „elemente huliganice” ce trebuiau „disciplinate prin muncă”. Decretul 153/1970 sancționa vagabondajul, bișnița sau refuzul de a munci, iar tinerii neîncadrați în producție erau trimiși în „detașamente de muncă” sau „școli speciale de reeducare”. Chiar și copiii nomenclaturii erau vizați de acest „parazitism”, iar Ceaușescu, frustrat de șomaj (considerat o caracteristică capitalistă), cerea ca huliganii să fie „dați cu capul de geam” dacă spărgeau vitrine. \n • „