Autonomie, suveranitate si autodeterminare

Este dificil sa vedem cum normele legale precise privitoare la situatiile care, in mod invariabil, culmineaza cu un razboi civil, ar putea fi de folos in prevenirea acestor razboaie. „Ar fi o actiune pedanta si inutila... sa elaborezi legi pentru momentul in care secesiunea a devenit un drept. Este suficient sa spui ca o minoritate nu va realiza acest lucru pana cand aceasta minoritate, sau un segment important al ei, nu a fost impinsa de disperare la aceasta.” In aceasta lucrare se sugereaza un nou principiu de drept international aflat la intersectia definitiilor contemporane ale suveranitatii, autodeterminarii si drepturilor omului, atat ale indivizilor cat si ale grupurilor, care va sprijini incercarile constructive de a rezolva conflictele dintre drepturile minoritatii si ale majoritatii, inainte ca acestea sa escaladeze in razboi civil si revendicari de secesiune. Dreptul la autonomie recunoaste dreptul comunitatilor minoritare si indigene de a exercita o autodeterminare interna semnificativa si un control asupra problemelor lor intr-o maniera care sa fie conforma cu suveranitatea suprema – daca termenul este inteles in mod corect – a statului. Intr-un anume sens, autonomia este punctul terminus al drepturilor care pot fi obtinute. Daca autodeterminarea si drepturile omului vor contribui la crearea unei vieti mai bune pentru un numar mai mare de indivizi in secolul urmator, ele vor reprezenta garantii ale tolerantei si justitiei. Aceste doua principii, care reflecta intr-o oarecare masura tensiunile inerente intre drepturile minoritatilor si regula majoritatii, trebuie sa ghideze incercarile constante ale societatii de gasire a unui echilibru adecvat intre identitatea individului, a grupului si a statului.