Ajuta-ma sa uit

Ajuta-ma sa uit este continuarea cartii Ajuta-ma sa-mi amintesc \n \n Dorinta cea mai mare a Larrei era sa aiba un copil, dar nu si-a inchipuit niciodata ca, adoptand, intreaga viata ii va fi zguduita. Poti avea cu adevarat incredere intr-un strain? In incercarea de a-i afla trecutul, Larra deschide cutia Pandorei. Acest volum este continuarea cartii de debut Ajuta-ma sa-mi amintesc in care autoarea L. M. Aria va trece cititorul prin momente de tensiune maxima in care frica devine parte din tine. \n \n Noptile nu erau pentru dormit. Nu pentru ea. Subconstientul rula atat de mult, incat se trezea in miezul noptii si incepea sa lucreze. Un avocat renumit niciodata nu-si inceta treaba, asa ii spunea mereu tatal ei. Cand nu se afla in sala de judecata sau cu vreun client, Larra era o persoana linistita, calma si binevoitoare, dar in rest era ca un leu scapat din cusca. Motiv pentru care ai fi putut sa ii numeri cazurile pierdute pe degetele de la o mana. Experienta acumulata in decursul a mai bine de zece ani isi spunea cuvantul. Ajunsese sa fie cunoscuta drept una dintre cele mai bune avocate din Marea Britanie. Ajutorul ei de nadejde venea de la canile de cafea si bomboanele cu gust de Ness, pe care le gasea peste tot in jurul ei, dar si din ambitia fara limite pe care banuia ca ar fi mostenit-o de la parinti. Deseori, dupa o noapte obositoare, gandurile ii fugeau spre ceea ce isi dorea cu disperare de mult timp. Jobul ii indeplinise capriciile pe care nu si le putuse satisface in copilarie. Avea o casa destul de mare, mobilata cu gust, prieteni pana peste cap, dar ceea ce ii lipsea si o facea sa se simta incompleta era: un copil. La cei treizeci si noua de ani ai ei, din cauza problemelor intampinate in trecut, stia ca pe cale naturala ar fi fost deja prea riscant sa mai incerce. Maritata cu Elliot, mai mare decat ea cu trei ani, duceau o casnicie ca raportul unui poligraf. El era inginer la o firma de automobile si isi petrecea fiecare moment liber cu prietenii in pub-uri, cluburi, la pescuit... Paisprezece ani, atat i-a luat sa o ceara in casatorie. In gandirea lui invechita, considerase ca, daca locuia cu cineva, iar seara de seara se intorcea acasa, indiferent de unde fusese plecat, asta era pura insuratoare.